i offer you reality

Se intampla.
Ne trezim dimineata si la primul pas ne impiedicam de covor, sau daca nu avem covor in camera ne impiedicam de slapii sau adidasii de langa pat. Totul continua cu cateva lovituri mai mult sau mai putin usoare la cot, coapse sau picioare, degete sau frunte doar din cauza pozitiei usii, a dulapului sau a pragului.
Poate e gata pasta de dinti sau cafeaua sau bateriile playerului, iar cu ocazia asta iesi din casa intovarasit de cateva injuraturi.
Se poate intampla sa pierzi si tramvaiul sau sa apara controlorii in cazul in care l-ai prins totusi, iar la magazin faci abstractie ca vanzatorul sau vanzatoarea iti raspunde flegmatic, mai mult te deranjeaza faptul ca nu mai au tigarile tale, guma ta de mestecat sau bilete de tramvai.
Pana aici, lucrurile nu par sa fie atat de grave astfel incat sa adjudeci deja ziua proaspat inceputa ca fiind una proasta.

Mai sunt multe decizii proaste, certuri infantile sau suparari serioase pana cand sa ajungi la concluzia ca “you’re having just a bad day”.
Mai ai de intalnit obstacole precum cazaturi in locuri publice, pierderi de lucruri pretioase, dezamagiri sentimentale sau chiar despartiri dureroase urmate de nereusite si reprosuri la locul de munca. Certuri, inghitituri in sec sau iesiri isterice cand se umple paharul. Furtul telefonului sau al portofelului, verificarea cardului pe degeaba, pentru ca salarul intarzie.
Toate acestea te duc cu gandul la o zi terifianta si oribila in care nu speri decat sa ajungi cat mai repede acasa seara sau dimineata - depinde cat tine ziua in cazul fiecaruia - si astfel greutatile sa se aseze, iar ziua sa ia sfarsit.

Iar cand, in sfarsit, ajungem in punctul in care ne putem tranti in pat si privi spre geam cu gandul de a analiza pentru ultima oara cele intamplate ca apoi sa urmeze uitarea, macar temporara, dam totul pest ecap refuzand treaba asta.
De fapt refuzam sa ne linistitm si sa spunem “nu” unei eventuale fraze de genul “Are sa fie bine”.
Acesta dovedind faptul ca ne place agitatia si dorinta de a avea un motiv pentru care sa pufaim si sa facem bot. Sa ne plictisim si sa ne enervam. Sa strigam si sa plangem.

Dovedind astfel, inca o data, ca ne face placere sa ne lingem ranile si sa ne plangem, in loc sa le lasam acolo unde sunt si sa ne mandrim cu ele; pentru ca in fond ele sunt dovada ca am mai trecut peste o zi proasta sau peste o serie de zile proaste, si poate maine am sa tin minte sa trec pe langa usa de la dulap fara sa ma lovesc la tampla.

Françoise Hardy - Tous les garcons et les filles (1962)

Da, intr-adevar. Femeile au in sange dorinta si, din pacate la unele, obsesia de a face totul perfect.
Masa sa fie pusa perfect, friptura sa iasa perfect, manichiura sa fie perfecta, de aceea multe si le prelungesc cu gel, relatia cu el sa fie perfecta, examenele pe langa a fi promovate, sa fie perfecte, rapoartele sa nu fie doar gata la timp, ci perfecte, scoala aleasa pentru copil sa fie una ce-i poate oferi un invatamant perfect, pantofii sa se potriveasca perfect cu geanta - desi asta nu mai e neaparat la moda.

Cu toate astea, perfectiunea pe care femeile o cauta, intr-un mod constient sau inconstient, nu se regaseste decat foarte rar in cele 24 de ore ale zilei, 7 zile ale saptmanii.
De cele mai multe ori involuntar, femeile fac greseli.
Si da, e cazul sa recunoastem!

Nu mai e nici o rusine si se stie ca gresim cand credem ca totul ni se cuvine. Pentru ca atunci cand intorsaturile din viata noastra nu o iau pe scurtatura, sau mai rau, pe strada pe care noi o vrem, intram in depresii.
Gresim cand il punem pe el sa aleaga intre fotbal si film, sau intre bere si dusul gunoiului afara. De ce nu se gaseste o cale de mijloc sau de ce pur-si-simplu nu-i lasam sa se bucure de micile lor placeri masculine?
Gresim cand nu vrem sa ne cerem scuze, doar pentru ca avem un orgoliu cat China.
Gresim cand le dam ultimatum-uri. Le dam impresia ca nu-i intelegem.
Gresim cand nu tinem primele impresii doar pentru noi. Le dezvaluim prea devreme in drepta si in stanga, riscand sa nu ni le mai schimbam vreodata.
Gresim cand suntem sigure ca putem duce totul pana la capat pe cont propriu. Pentru ca atunci cand o facem, ne dam seama ca nu suntem fericite singure.
Gresim cand bem peste masura noastra. Riscam sa lasam pe mana alcoolului tot controlul.
Gresim cand vrem, cautam si chiar ne facem programari la cabinetele de chirurgie plastica. Pentru ca ne ascundem nemultumirea dupa niste minciuni vizuale.
Gresim cand ridicam tonul pentru a ne impune in vreo situatie. Urland aratam doar ca putem fi isterice.
Gresim cand lasam deciziile si intrebarile sa zboare de pe o zi pe alta, de la o noapte la cealalta. Incalzim o speranta idioata care de fapt ascunde frica de a lua fraiele in mana.
Gresim cand ne uitam la burta si ne smiorcaim. Nu faceam asta cand mancam cu atata pofta ciocolata aia in miez de noapte sau beam berea rece la pub.
Gresim cand ne bazam pe superstitii, iar apoi ne impiedicam dand trei pasi in spate cand trece pisica neagra.
Gresim cand il lasam pe el sa faca totul si ne prefacem nepasatoare.
Gresim atunci cand suntem suparate si luam cate o pastila de “timp“. El doar sterge sentimente, ganduri si pasiuni.

Bineinteles, la urma urmei, nu e atat de grav pentru ca seara cand ne asezam capul pe perna, ne dam seama ca ea nu mai e atat de moale precum era dimineata. E mai tare si iti scanteste putin ceafa cand vrei sa te relaxezi, pentru ca se umple incet clisee. Clisee indulgente. Clisee iertatoare. Clisee de genul “Gresala e ceva uman“

De ce dupa un pranz satios ai pofta de ceva dulce, oricat de micut?

De ce in ziua precedenta unui examen, arzi spre a iesi in oras, a te uita la filme, a bea, a spala vase, a face curat?

De ce cand esti morocanos sau prost dispus, lumea iti cere sfaturi sau are nevoi?

De ce atunci cand tantarilor le place la nebunie sa te impunga, se spune ca ai sange dulce?

De ce dupa o saptamana dupa prima noapte cu persoana iubita, inca mai tresari amintindu-ti?

De ce in filme durerea de cap, inima franta si cazaturile isi gasesc o rezolvare aproape imediata?

De ce in clipele cand visezi mai frumos, suna alarma desteptatoare?

Si de ce cand inchizi alarma si te pui inapoi in pat, visul nu se continua niciodata?

De ce vara ti-e mai mare dragul sa stai cu geamul deschis cand ploua?

De ce tocurile sau fusta schimba orice fizionomie intr-una feminina si demna de privit?

De ce reactionezi subiectiv cand vine vorba de prietenii tai si problemele lor?

De ce ignoranta face sa te simti inutil?

De ce majoritatea ecranizarilor sunt nu depasesc asteptarile noastre?

:)

Hocus Pocus - Smile Read the rest of this entry »

Toti suntem nişte surprize!
Izbucnim din apartamentele sau casele noastre ca din cutiuţele de metal de prăjituri daneze sau ca si clownii cu arc care sar din vreun carton albastru.
Nu ai idee in veci daca surpriza va fi una blândă, isterica, plăcută sau răutăcioasă, la fel cum nu poţi sa ghiceşti întotdeauna ce vei primi cadou de ziua ta.
Chiar mai mult decât atât, imprevizibilul din fiecare zi e o surpriza in sine.

Precum rochiţa cu carouri găsită într-un magazin ascuns si necunoscut la preţ special.
O carte recitită după doi ani si diferenţa imensa intre naraţiunea de acum si naraţiunea prinsă când erai cu doi an mai tânăr.
Ploaia cu picături “cat China” care te prinde in drumul tău lung spre casa si pentru ca nu ai umbrela nu faci altceva decăt sa-ţi continui drumul, lovind din tenişi uitându-te din când in când in sus si minunându-te de picături. Grila idioată de la examen căreia nu-i poţi face faţă in dimineaţa respectivă.
Controlori RATT ce se avântă in tramvaie la ora 7 dimineaţa când tu abia te târăşti de la vreo petrecere.
Apariţia de oameni dubioşi cu chitare si cafele care se perinda pe lângă tine si banca ta din parc.
Incercarea de a manca usturoi si digestia crunta de apoi.
Ciresele primite gratis doar pentru ca vânzătoarea din piaţă dorea sa-si facă putina publicitate.

Si nu doar atât, imprevizibilitatea personajelor din viaţa fiecăruia dintre noi sau efectiv imprevizibilitatea noastră, dau peste cap orice tentativa de “schedule” pe care am vrea sa o urmam.

Cu reacţiile neaşteptate cat ai spune “peste”, prin refuzurile contrare dorinţelor tale, alături de glumele, fie proaste fie drăgălaşe, prin simple întrebări sau grave constrângeri urmate de tăcere sau de deschiderea cuştii unde se îngrămădesc nervii, cu încurajări cu carul atunci când e nevoia mai mare sau poate deloc, si mai ales prin acceptarea bulinelor negre celor dragi ţie sau continuarea crizelor pentru ca bulinele nu devin albe.

Sunt surprize care ne pleznesc începând cu clipa dimineţii, când spre surpriza picioarelor şlapii nu sunt lângă pat, si isi iau o pauza abia dupa 24 de ore, timp in care te ajuta sa nu trăieşti o viată monotonă.

Mi s-a pus pata pe filmuletul acesta de la FutureShorts acum aproape doua saptamani.
Tine locul unui post de mini comback.

Enjoy!

Recunosc, e un post prea dur pentru un început de săptămână, însă am motive sa urăsc .
In sfârşit!
In sfârşit pentru ca tot timpul am fost de părere ca nu ştiu si nu pot să urăsc.
Si e ciudat sa se nasca in tine un pumn strans nepalpabil care te face sa strângi din dinti, sa vrei sa spargi sticle si sa dea foc privirii tale focusate prea tare pe ceea ce o râcâie.

Urasc fiecare floare crescuta pe marginea drumului pentru ca e singura, in loc sa-si înalţe frunzuliţele lângă celelalte de seama ei.
Urasc pe cei a căror haine miros a mâncare sau a prăjeală.
Urasc pe cele care au dinţii proeminenţi si rad cu toată gura.
Urasc sa-mi comentezi ca de ce imi rod unghiile tratându-ma ca pe un copil de 9 ani.
Urasc vanzatoarele de la fornetti pentru ca sunt aiurite si nu cred ca au mai mult de 8 clase.
Urasc sa aud copii urlând.
Urasc fiecare cuplu pe strada care se giugiuleste in statia de tramvai, lângă sina de tramvai sau in tramvai.
Urasc sa vad oameni neîngrijiţi.
Urasc uscaciunea gurii a doua zi dupa ce ai băut.
Urasc filtrele de spam pentru ca tot timpul isi fac invers treaba.
Urasc cand iti vine parul pe fata.
Urasc sa-mi cenzurez rândurile, doar pentru ca risc sa rup obişnuinţa.

Comments are closed.

Tocmai mi-am dat seama.
O groaza de teorii s-au prabusit. O tona de impresii s-au sfarsit. O caruta de invidii s-a rasturnat.

Nu exista ca unul sa aibe mai mult decat celalat. Nimeni nu primeste mai mult decat vecinul sau.
Totul depinde de ceea ce ai dat.
Oare putem depasi idea de cliseu cand vine vorba despre “a darui si a primi inapoi” ?

Te intrebi oare de ce unul sau una are parte de anumite lucruri (nu ma refer la cele materiale!) intr-un mod aproape gratuit?
Insa lucrurile nu raman asa pentru ca orice dar primit are un pret de platit, fie ca e inainte de a ajunge la destinatar, fie ca e dupa.
Pana la urma, primesti ceea ce daruiesti si vice versa.

Nu e vorba de ce ne spuneau parintii cand eram mici “Fii cuminte, iar Mosul iti va aduce rasplata.”, si nici despre zicalele de genul “Cat dai, atat primesti!” sau “Roata se intoarce intotdeuna”, dar in fond aici se rezuma fiecare consecinta a actiunilor noastre si poate doar asa, vom fi cu adevarat fericiti, primind inzecit si insutit ceea ce ne doream, intr-un sfarsit.

Cred ca mi-am murdarit balerinii prin noroaie si mi-am julit palmele destul, primindu-mi astfel partea in care rautatile si barfele s-au intors.
Abia astept ziua in care camioanele se vor revarsa in fata mea cu bunatati.
Abia astept dimineata cand cand ma voi trezi cu pachete si cutii de bucurii.
Abia astept seara in care voi pasi pe covoare de zambete si perne de bomboane.

Nu stiu cum se face ca tot la animalute am ajuns, dar tot smenul e sa te uiti pana la capat, altfel…