placinta de afine si timpul

Ianuarie 5, 2008

blueberry.jpg

ce te face sa stai o ora jumatate in fata monitorului si sa absorbi imagini care fara sa vrei te fac sa atipesti?
iar fara doar si poate un soundtrack mai mult decat linistitor mai ca nu te ia in brate sa te duca incet in pat.

„my blueberry nights” e un film care te face sa astepti. un film a carui intamplari te face sa spui „Mai urmeaza ceva?”.

e un film de asteptare. nu numai o asteptare pentru un final semi-fericit sau a unui sarut spectaculos din punct de vedere cinematografic, sarut la care tone de fete viseaza (cel putin prietnele mele au recunoscut), ci o asteptare la un raspuns sau mai degraba la o nevoie.

oare de ce fata din film trebuie sa-si paraseaca orasul pentru a cunoaste lumea si implicit a se cunoaste pe ea? de ce abia dupa ce cunoaste experienta muncii, dupa ce cunoaste tipuri de oameni, dupa ce-si uita prima iubire realizeaza ca este dependenta de placinta de afine facuta de un anume el?

nu era dependenta de placinta.

avea doar nevoie de ea. la fel cum avea nevoie de o dependenta de ceva. la fel cum avea nevoie de el.

dar a trebuit un timp si experiente pentru a realiza asta.
nu o data cred ca a fost intrebarea „de ce nu primesc asta acum?”, „de ce nu pot pleca azi din y?, „de ce nu pot sa ma intorc azi in locul x?”, „de ce nu pot sa fiu impreuna cu ea/el cand simt eu?”, „de ce nu-mi ies lucrurile asa cum vreau eu sau cand vreau eu?”

pentru ca unoeri nu suntem pregatiti pentru un lucru x, si chiar daca nu stim, avem nevoie de suferinte, uitari, regasiri, distractii, detasari, munca s.a.m.d., toate dandu-ne un timp.
iar in acel timp, crestem… si ori devenim pregatiti pentru ceea ce ne doream sau ceea ce asteptam ori uitam si ne dam seama ca tot ce ne doream initial erau capricii de moment.

maybe it’s all about timing.

 

Anunțuri

It’s a kind of magic..

Septembrie 7, 2007

pe plaja

m-am uitat la Broken English si intr-un mod ironic, dar totusi dragut, mi-a placut. si poate mi-ar fii placut filmul si mai mult daca la sfarsit protagonistii, un el si o ea, nu se intalneau „accidental” in metrou in ditamai Parisul, pentru a mai da o sansa cuvantului „noi”. e un pic cliseic, e un pic previzibil si e un pic sâcâitor, dar cu toate astea am trait cu pumnii stransi, cu ochii facuti mari, atat de mari incat genele iti ajung la sprancene, si dintii de sus se incaleca cu cei de jos.. doar pentru a sorbi finalul.

ce mi-a placut mai mult e felul in care gaseste ea raspunsuri la framantarile ei din circumstantele si personajele ce-i sar in jur. una interesanta a fost cand Clement, un strain parizian, ii spune fetei pe jumatate beata si plina de intrebari triste, ca unii oameni sunt impreuna doar pentru a nu fi singuri, in timp ce altii cauta magia. si o cauta…iar pana nu o gasesc nu sunt fericiti doar cu „a fi impreuna cu oricine”.

iar atunci ma intreb eu… oare asa suntem? suntem impartiti in doua categorii? oameni care se complac in ceea ce au in momentul de fata desi nu ii implineste complet si oameni care cauta sa-si imparta timpul cu cineva doar pentru ca acel timp sa fie plin de scantei? oameni ce se tem sa nu care cumva sa se trezeasca singuri 2 dimineti din 10 si oameni care sunt dispusi sa astepte 10 nopti pentru 2 dimineti de neuitat? oameni care se multumesc cu putin si oameni care strabat kilometrii de apa sau de pamant pentru a vibra? oameni care s-au obisnuit sa zica „asa e viata, asa stau lucrurile” si oameni care nu se opresc pana nu au ceva magic in viata lor?