papercut_by_po_sol_ona.jpg

„Te-ai gandit vreodata la moarte? Adica, evident ca te-ai gandit…oricare dintre noi se gandeste la un moment dat, dar nu-i dam mare importanta. Parca o stim, dar ne prefacem ca nu ar exista asa ceva. Ce ipocriti suntem noi oamenii uneori, nu ti se pare?” spunea toate acestea cu o voce senina in care se simtea zambetul. Vorbea ca si cum ar fi povestit despre pretul carofilor din piata. Dar e ca si cum vorbea singura, dar continua cu o voce tot mai inceata. „Mai stau cateodata si ma gandesc ce as face daca intr-o zi tu nu te-ai mai intoarce… Ai adormit deja? Esti culmea!” Mai privi de doua ori in jur, apoi spre geam. Era semi-bezna. Becul acela mare din strada ii permitea sa vada in umbra monitorul de pe birou, hainele lui impaturate pe scaun, cateva carti rasfirate pe covor langa o scrumiera si degetele lui de la picioare ce ieseau de sub marginea plapumei.
Se gandi ca un ceai fierbinte cu lamaie ii va chema somnul. Il sobi incet uitandu-se la iubitul ei cu drag. La cum respira greu. Nu-i placea sa recunoasca ca sforaie. Era un barbat frumos. Dar nu in genul modelelor …. Ii placea sa-i atinga varful nasului pe care batea usor lumina becului strazii. Sau lumina lunii. Nici ea nu-si dadea exact seama care dintre ele era.
Dupa ce roase feliile de lamaie pana la coaja, se cuibari usor langa el si incerca sa doarma. Deja isi facuse o lista vizuala in ordine cronologica cu lucrurile ce trebuiau rezolvate a doua zi. „Uffff…” Si erau atatea. Cand se mai odihnea daca adormea atat de tarziu?
In timp ce-si punea astfel de intrebari retorice, pe jumatate incepea sa viseze un sezlong galben udat de transpiratie si apa minerala, undeva intr-un loc necunoscut, pe la vreo 35 de grade. Avea un costum de baie, two piece, in dungi colorate: verde inchis, maro si violet, iar unghiile de la picioare erau de un rosu aprins. Era amuzant sa lenevesti la plaja gandindu-te la ceilalti colegi de servici care in acelasi timp incercau sa-si atinga targetul. Pe caldura asta! Poate li s-a stricat si aerul conditionat de la birou… Incepu sa rada la astfel de ganduri. In vis. Si totusi devenea plictisitor sa stea doar cu sezlongul . Ar vrea sa inoate, dar cu cine sa-si lase geanta su hainele? Nu, nu-i placea asa. oare pe unde se plimba marlanul ei drag?Cum sa face ca el nu aparea in vis? Macar pentru a avea grija de poseta ei pana se scalda, daca sa nu-i tina urat. „Cat de plictisitor e sa fi singur..”
Se ridica lasand totusi geanta, sezlongul si flip-flops-urile singuri.
Isi lua o inghetata fara bani, nu stie cum. E vis. Aici se poate orice, oricum.
La cata lene o incerca, va fi greu pana si sa-l caute pe el pe intreaga faleza. Si totusi ceva nu-i da pace. Nu-i este dor de el, l-a vazut acum zece minute. Ar vrea sa imparta inghetata ei de alune in clipa asta, dar altceva trebuie sa-i spuna. Ce anume? „De ce nu-i spun daca e langa mine?”
Ring!Ring!Ring! Alarma…
Era ora 8, iar ea il prindea de mana sa verifice intr-adevar daca e langa ea.
„Stii…” spunea incet… „Am visat ca treabuia sa-ti spun ceva!”
El deschide ochii brusc.
„Problema e ca nu mai stiu ce. Era ceva. Atat..” continua ea.
El avea cearcanele foarte pronuntate si casca intr-una.
„Poate ca era te iubesc, dar ma indoiesc ca asta era. Stii ce cred eu despre cuvintelealea… cu cat sunt mai mai rare, cu atat mai valoroase.”
Ofta ranit si distant fara sa spuna nimic. Vroia doar sa se spele pe dinti si pe fata. Nimic mai mult intr-o dimineasta atat de nepromitatoar. Ca si toate celelalte de altfel. Se ridica.
„Iar ma lasi sa vorbesc singura…. Indiferenta asta ma omoara. Poate da Domnul si te barberesti si tu astazi. De fapt…. oricum esti frumos. Dar as vrea sa nu ma mai irit atunci cand te pup. Asa… inchide usa in timp ce eu vorbesc!” Se ghemui cu coapsele de piept, cu mainile inclestate pe pulpe si cu buzele bosumflate copilaresc chiar in podul palmelor. Ii era frig la picioare.

Asta se petrecea in camera mare din apartamentul 5 din primul bloc de pe strada Ciresului. Ciudat nume pentru o strada ce nu detine decat un singur copac. Si acela e un nuc.
Un nuc si doua Floarea-Soarelui care nu se stie cum au rasarit chiar in fata santierului vecinului de vis-a-vis, domnul Mihalache.
El il ajutase pe domnul Mihalache sa-si faca proiectul de casa, fara sa-i ceara un leu. Dar nu din bunavointa pentru aproapele, ci din bunavointa pentru sine. Pe vremea aceea se ura pentru ca nu reusea sa faca nimic, in afara de … nimic si era slabit.
Acum se uraste pentru ca face prea multe si tot slabit e.
Maine se va uri si mai mult pentru ca si-a terminat proiectul la timp si ii vor ramane prea multe ore in care sa se gandeasca la ea.
Si cand va face asta, se va uri si mai mult.
Se uraste pentru ca nu a ascultat-o noaptea cand ii povestea ganduri pentru ca nu putea adormi fara ceaiul ei de lamaie, se uraste pentru ca nu i-a luat cainele acela din parcarea Realului pentru care ea suspina ca un copil promitand ca il va ingrji ca ochiii din cap.
Se uraste pentru ca nu i-a spus „te iubesc” atat de des pe cat simtea, iar asta doar pentru ca ea dorea. Inca se uraste pentru ca de Pasti nu a vrut sa o ajute la decorarea oulelor, pentru ca a lasat-o sa plece la servici in dimineata aceea, pentru ca si-a lasat telefonul la incarcat cand cei de la Urgente il sunau.

Se uraste de moarte pentru moartea ei.

scrisoare

Noiembrie 11, 2007

unghii-rosii-cana.jpg

 

 

 

 

„Iti amintesti cum era acum sapte ani? Seara cand ne-am cunoscut si privirile lungi inocente care ni le aruncam? Plimbarile prin parc si bancile galbene pe care ne prindea seara tarzie; la fel si trecatorii. Nu ne era jena de nicicare dintre ei cand ne sarutam si imbratisam ore-n sir?
Erau primele tigari fumate din viata mea, iar eu iti lasam brigheta mea pe post de „talisman” , trebuia sa o ascund de parinti si ti-o daruiam tie pana la urmatoarea intalnire.

Nici prin gand nu-mi trecea cum ar fi fost zilele de astazi; exista doar un „acum” in care ma priveai plin de drag, imi mangaiai chipul si imi furai mainile pentru a le inclesta in ale tale, iar eliberarea lor ma costa saruturi intregi.

Cand te grabeam sa ma conduci acasa pentru ca „ora de ajuns acasa” se apropia cu pasi extrem de repezi si vicleni atunci cand ne petreceam timpul impreuna.

Oare mai poti vedea miezul de femeie ce avea sa se formeze mult mai tarziu? Statea cuibarit in pieptul tau refugindu-se de ploaia rece de afara si incalzindu-si piciorusele in sosetele tale moi?

Oare poti sa ma mai vezi asa dupa ani de zile? Ani in care conversatile noastre constau doar intr-un salut. Ani in care m-ai vazut perindandu-ma cu diferiti indivizi, giugiulinda-ma cu insi dubiosi si imbratisand personaje straine tie alaturi de care paream ca zambesc.

Oare pe langa ridurile fetei neiertate de timp, cearcanele aruncate de munca, tocurile inalte si posetele din piele in locul adidasilor cu sireturi late si al gentilor de scoala ticsite cu insigne soade, pe langa umbra ramasa de pe inelar, mai poti zari chicotelile mele din miezul noptii ca raspuns la glumitele tale, unghile scurte ce-ti masau usor genunchii atunci cand te dureau?

Mai stii alergaturile ce le trageam pentru a prinde ultimul tramvai de seara, ciocolatile cu alune ce ni le pastram unul pentru celalat si buzele fragede ce-ti susurau suav zambetul ivit atunci cand ma priveai pe neasteptate?

Oare poti uita anii plin de bauturi si indepartari? Cat iti va lua sa ma privesti din nou ca pe fatuca caruia ii aratai din plin afectiunea si rabdarea ta? „

 

 

 

 

 

un fragment

Iulie 13, 2007

in-bed.jpg

„Statea in fund pe pat, lasand cearceful sa-i ascunda trupul; sigura diferenta intre trupul si sufletul ei e ca cel din urma nu era acoperit cu nimic, gol. Savura tigara din mana ca pe ceva sfant si privea in gol, gest necaracteristic ei. Ii placea sa priveasca omul in ochi si sa-i studieze fiecare particica care se trezea in viziorul ei, dar de data asta nu putea sa o faca; nu putea sa-l priveasca. Singurul gand era ca maine nu va mai fii la fel.

Se aseaza langa ea si o saruta usor pe umar. „Nu vrei sa facem o plimbare? in parcul de langa……” Nu, nu vroia sa faca nicio plimbare, vroia doar ca el sa nu fi existat. Era o dorinta prea mare, asa-i? Ura si iubea faptul ca s-au intalnit. Ura pentru ca i-a dat viata peste cap, pentru ca o punea in fata unor decizii, pentru ca ea nu putea fi a lui in totalitate. Iubea pentru ca era altfel, pentru ca il facea sa rada, pentru ca o facea sa spuna lucruri despre ea si din ea a caror existenta nici nu o stia pana atunci, pentru ca a facut-o sa cunoasca o alta parte a vietii.

” As vrea sa plec. Se anunta o zi grea. Imi pare rau. ” si il privi pana la urma. Privirea spunea tot. Si el a inteles. O saruta usor, de data asta pe frunte, soptind ” E ok…”