One drink too many

Inspirată de noul spot publicitar Heineken şi bănuitoarea lor campanie de responsabilitate în ceea ce priveşte consumul de băuturi alcoolice, mi-am permis sa mai adaug cateva caractere ce apar după mai multe beri golite.
Pe lângă tipa plângăcioasă, mai mult decât isterică, tipul somnoros, ce ia somn doar dupa câteva pahare,  mândrul gigolo, care împarte dume pe la toate gagicile din stânga si drepta, prietenul măscărici, care face spectacol de fiecare dată apoi fiindu-ţi al naibii de jenă să mai fi văzut în bar cu el şi băiatul supărat foc dornic de bătai; eu mi-am permis să adaug fie din proprie experienţă sau din ce văd mai mult decat des, următoarele transformări ce vin dupa mai multe pahare in plus de alcool, avand sindroamele:

- amintiri din copilărie sau amintiri din fostele relaţii – amândouă eliberează detalii mai mult sau mai puţin interesante pentru ascultătorul care cu sigurantş se gândeşte cum să scape mai repede de tine,  iar asta ne duce la următorul sindrom:

- adevarul doare – te trezeşti cum îţi sar din gură fraze potrivite doar într-un capitol personal, de aici ivindu-se a doua zi si dorinţa “aş fi vrut un scotch pe gură”

- prea binecunoscutul “drink & dial”

- mahalagioaica – o latura intunecata si furtunoasa a femeii isterice, de care mai bine sa te fereşti, aşadar alegeţi bine cuvintele la apariţia sa

- domnul Gigi Contra – el va contrazice orice fraza ori idee ce flutura seara aceea împrejur, fie ca are sau nu argumente fondate. In cazul in care te simţi in stare sau eşti si tu ameţit/ă poţi încerca să intri în joc, însă atenţie să nu ajungeţi la punctul 4 sau la fighter-ul lui heineken

- protectorul – apare cu prea mult zel in a-şi proteja iubita sau prietenul de pahar, deşi in adânc se porneşte doar de la prea multa iubire

- vărsătorul – si nu zodia.

Trebuie aperciat insa “liberul albitru” tras de par al advertaiserilor , astfel incat iti sugerează să-i recunosti pe prietenii tai in situaţiile de mai sus, lasand la aprecierea ta daca tu te incadrezi sau te-ai incadrat vreodata in respectivele tipare. Diplomat, nu?

Little strangers

Ti s-a intamplat vreodata sa te gandesti la oameni pe care nu-i cunosti?
Cu toate ca parintii de mici ne-au avertizat in privinta discutiilor cu oamenii necunoscuti, noi nu ne-am dam batuti. Dar de ce?
Poate presupunem in sinea noastra ca ne este ceva mai usor sa vorbim liber si chiar sa ne deschidem unei astfel de persoane, gandindu-ne ca va fi prima si ultima oara cand o vedem, iar pe langa asta nu-ti cunoaste toate circumstantele vietii tale personale.
Si toate astea presarate de motto-ul Nu te cunosc, nu te pot judeca si vice versa.
Strainii pot fi obiectivi la destainuirile tale pentru ca nu-ti stiu aproape niciun amanunt ce le-ar da o parere dinainte sa-ti asezi frazele.
Strainii sunt misteriosi si e mai palpitant cand le vorbesti pentru ca, involuntar, le vei studia miscarile buzelor, grimasele, clipitul genelor sau bataia piciorului.
Strainii sunt imprevizibili, cel putin la prima descoperire, lasandu-ti dubii la finalul oricarei propozitii.
Sunt interesanti, iar daca interesul acesta devine mai mare decat dorinta de a conversa, ajungi sa-i cunosti si se muta la categoria cunostiinte, apoi fac un salt la amici si, poate mai tarziu, prieteni.

Dar atractia nu consta in formarea de prieteni noi sau ba, ci in misterioasa cunoastere pe care o ai fata de tine atunci cand iti observi reactiile si comportamentul fata de ceva sau cineva pe care nu stii daca sau cand ai sa-l mai vezi.

E liber, va rog?

Tin de ceva vreme la capitolul “Ciorne” un pre-post despre tipologiile bărbaţilor. Nu am reusit să-l finalizez, sau mai corect spus, nu am reuşit sa-i însuşesc o concluzie potrivită, iar asta pentru că am observat seara precedenta ceva la un taximetrist, iar probabil bărbaţii nu sunt atat de simplii precum cataloghează revistele sau blogurile feministe si că o concluzie generală ar jigni pe prea multi dintre ei.
Taximetristul din seara asta era diferit de cei pe care ii plăteşti de obicei sa te ducă de sau acasă, tocmai pentru că nu vorbea. Si uite aşa a apărut diferenţierea.

Există taximetristul bun la suflet. Acesta este genul care încearcă să te invioreze daca te vede îmbufnat/ă vorbind de la vreme pana la fotbal. El îţi spune glume si bancuri să nu te plictiseşti, te duce pe ruta cea mai scurtă si ocoleşte limitatoarele de viteză ca să economisiţi timp, in cazul in care ii spui ca te grăbeşti, îţi povesteşte despre circulaţia infernală de la orele de vârf si despre mirarea ce l-a cuprins canid a avut ca si client un punker cu creastă roşie. Nu se ştie exact daca e atât de sociabil doar pentru a primi la sfârşit un bacşiş mai consistent, dar cu toate astea, un astfel de om care nu stă locului, ma face sa rad si sa intru in conversatie oricand.
Sunt sigura ca multi dintre voi au facut apoi cunostiinta cu taximetristul nou in bransa. Acesta are cel mult 25 de ani si in timp ce-ti ranjeste “galant” din clipa in care te sui in masina si ii spui adresa te plezneste cu fraza “Pei.. nu stiu pe unde vine aia .. dar ma conduci tu, nu? “. Lui ii place sa ocoleasca limitatoarele de viteza (intre timp ranjeste, evident), sa faca muzica de la radio douazecisiunu mai tare (continuand sa ranjeasca) si sa te privesca suspect prin oglinda retrovizioare; iar la sfarsit situatia se imparte in doua: ori iti cere numarul de telefon (iar tu nu-l dai), ori se preface ca nu are sa-ti dea rest.
Ultimul, dar nu cel din urma, este veteranul. In cazul lui situatia nu este atat de clara, astfel incat gasim “veteranul badaran“, caruia, facand abstractie de muzica ce-i urla la caseta din bord, ii face placere ori sa-ti arate cat de bine cunoste el strazile orasului, ori sa arunce propuneri indecente, tinand sa spune de incredibila semanare la fizic intre tine si fiica lui de aceasi varsta, ori despre cata benzina manca loganul, despre cate gafe orbitoare a facut basescu sau cat de corupti sunt toti.
In clipele cand acelea iti doresti doar sa-ti scoti usor castile din geanta si sa te sustragi din pozitia de ascultator uman sau pur-si-simplu ti-l doresti pe “veteranul ursuz“, un caz pe cale de disparitie care te duce fara ca scoata doua cuvinte pana la destinatie, in timp ce se aude in surdina un obosit europa fm.
Personal, imi place de el cum te lasa sa-ti contemplezi drumul spre patul moale sau spre berea rece dn oras. Si cu toate astea, e acolo doar facandu-si serviciul de zi cu zi.

Cum ti-a mers azi?

Se intampla.
Ne trezim dimineata si la primul pas ne impiedicam de covor, sau daca nu avem covor in camera ne impiedicam de slapii sau adidasii de langa pat. Totul continua cu cateva lovituri mai mult sau mai putin usoare la cot, coapse sau picioare, degete sau frunte doar din cauza pozitiei usii, a dulapului sau a pragului.
Poate e gata pasta de dinti sau cafeaua sau bateriile playerului, iar cu ocazia asta iesi din casa intovarasit de cateva injuraturi.
Se poate intampla sa pierzi si tramvaiul sau sa apara controlorii in cazul in care l-ai prins totusi, iar la magazin faci abstractie ca vanzatorul sau vanzatoarea iti raspunde flegmatic, mai mult te deranjeaza faptul ca nu mai au tigarile tale, guma ta de mestecat sau bilete de tramvai.
Pana aici, lucrurile nu par sa fie atat de grave astfel incat sa adjudeci deja ziua proaspat inceputa ca fiind una proasta.

Mai sunt multe decizii proaste, certuri infantile sau suparari serioase pana cand sa ajungi la concluzia ca “you’re having just a bad day”.
Mai ai de intalnit obstacole precum cazaturi in locuri publice, pierderi de lucruri pretioase, dezamagiri sentimentale sau chiar despartiri dureroase urmate de nereusite si reprosuri la locul de munca. Certuri, inghitituri in sec sau iesiri isterice cand se umple paharul. Furtul telefonului sau al portofelului, verificarea cardului pe degeaba, pentru ca salarul intarzie.
Toate acestea te duc cu gandul la o zi terifianta si oribila in care nu speri decat sa ajungi cat mai repede acasa seara sau dimineata – depinde cat tine ziua in cazul fiecaruia – si astfel greutatile sa se aseze, iar ziua sa ia sfarsit.

Iar cand, in sfarsit, ajungem in punctul in care ne putem tranti in pat si privi spre geam cu gandul de a analiza pentru ultima oara cele intamplate ca apoi sa urmeze uitarea, macar temporara, dam totul pest ecap refuzand treaba asta.
De fapt refuzam sa ne linistitm si sa spunem “nu” unei eventuale fraze de genul “Are sa fie bine”.
Acesta dovedind faptul ca ne place agitatia si dorinta de a avea un motiv pentru care sa pufaim si sa facem bot. Sa ne plictisim si sa ne enervam. Sa strigam si sa plangem.

Dovedind astfel, inca o data, ca ne face placere sa ne lingem ranile si sa ne plangem, in loc sa le lasam acolo unde sunt si sa ne mandrim cu ele; pentru ca in fond ele sunt dovada ca am mai trecut peste o zi proasta sau peste o serie de zile proaste, si poate maine am sa tin minte sa trec pe langa usa de la dulap fara sa ma lovesc la tampla.

Je ne sais pas

Daca spunem  “pierderi de memorie” sau “amnezie” e prea mult. Daca spunem ca “uitam lucruri mai putin importante” spunem prea puţin. Dar atunci cum sa numim faptul ca voluntar si, de cele mai multe ori, involuntar uitam? Eu as vrea sa denumesc asta ca si “un lapsus mental”.

Lapsus pentru ca, in fond si la urma urmei, tot iţi vei aduce aminte obiectele, zilele, discuţiile, fazele uitate.
Ai păţit sa uiţi titlul articolului pe care l-ai citit acum cinci minute?
Ti s-a întâmplat sa nu mai ştii daca lucrează sau nu prietenul mâine, chiar daca ţi-a zis acum zece minute? Sa-nu iti mai aminteşti ca acum trei veri te-ai deghizat cu fetele in “pin-up girls” cu ochelarii old skul ai mătuşii si v-ati furişat la party?
Ai uitat vreodată pentru ce te-ai încălţat si ai ieşit din camera?
Sa uiţi ce ai de făcut chiar in clipa in care începi sa faci acel “to do mintal”?
Sa te uiţi la boul la poarta noua când cineva repeta cuvinte pe care jura ca tu le-ai spus primul?
Iti mai aminteşti ce a spus ea săptămâna trecuta ca si-ar dori de ziua ei?
In aglomeraţia bulevardului nu mai şti unde ti-ai parcat maşina acum doua ore?
Nu mai şti cum se numea persoana cu care in clipa precedenta ai dat mana?
Ai fost la curs săptămâna trecuta, dar nici in ruptul capului nu-ţi mai aduci aminte despre ce s-a vorbit?
Si cel mai frustrant… ai uitat ce ai vrut sa zici?

Nu cred ca o agenda e cea care sa-ti aminteasca, pentru ca in acest “lapsus mental” nu intra doar calcule, intalniri si seminarii. E pulsat de amintiri si detalii pentru care nu am gasit inca motivul stregerii lor.
Dar pana la urma, de ce uitam? Am intrat in categoria “oamenilor mari” care sunt prea ocupati si obositi din cauza muncii, stresaţi din cauza examenelor, iritaţi din pricina copiiilor sau pur-si-simplu-urat, ne ramolim? Fumam prea mult sau faptul ca lenevim in fata compului sau a televizorului ore-n sir? Nu mâncăm sănătos sau pierdem prea multe nopţi in decibeli si fum de ţigară? Avem o viată prea alerta într-un urban agresiv?

Sa-ţi spun ca poate daca mănânci mai multe proteine, ciocolata amaruie si cereale dimineaţa,  sau daca te apuci sa citeşti câteva cărţi ori ieşi la plimbări in aer liber mai des, îţi faci un jurnal (cu lăcăţel) sau mesteci mai multa guma vei fi mai puţin avantajat sa uiţi lucruri? Oare merge?

Parcul “made in RO”

Nimic nu poate fi mai dragut intr-o zi plina de soare si vant usor, decat a lenevi intr-un parc colorat in stil urban tipic romanesc.
La bancile verzi, rosi, galbene se adauga doua pungi de pufarine colorate, un pachet de tigari si unul de chibrite, o masa de sah alb-negru tiparita pe piatra pentru mosuletii care se mai opresc in parc cand apare soarele sau pentru zonasii care rontaie seminte seara la o barfa.
Chicote si lovituri de minge venite din partea unor baietei de bloc pasionati de football ce prin simplul lor joc debordau o bucurie imensa de a scapa de orele petrecute intre cei patru pereti, bucurie necunoscuta pentru mine fiind crescuta “la casa”.
Un grup de fete cu o medie de varsta ce nu depasea 10 ani ce barfeau copios pe seama baietilor din clasa: grasi sau draguti, inteligenti sau caprele negre ale clasei, daca le plac sau sa le ceara ele idul de mess.
Si dintr-o data, totul ia o intorsatura care transforma ridicolul parcului romanesc in ceva mult prea amunzant.
De ce?
Pentru ca auzeam din partea dreapta, de peste strada, acoperita de cativa copaci o voce de femeie:
“Ai grija, copilul meu, la stradă!” O traversă cu grija.
“Vine masina, stai acolo, Labă!” Nu s-a clintit din iarba.
“Asa, mamică, dă-i drumul!” Are sens sa scriu ce facea?
“Mai ai? Heeeh, prea multă bere ti-am dat azi sa bei!” Mult prea tare!
“Labă, gata eu plec in casă. Te las singur…” Labă isi ridica capul foarte agitat ca nu care cumva sa ramana singurel in parc si o zbughi spre poarta casei.
“Ce copilas bun are mama! Bravo, Labă, bravo!”

Asa multa afectiune verbala pentru caine. Da, un caine. Dar nu si pentru sotul femeii, care dupa nici zece minute intra pe aceasi poarta cu cizmele de pescuit si undita in brate pentru a fi intampinat cu urlete si fraze usturatoare, care daca ar fi fost adresate lui Labă, probabil cainele ar fi ramas de tot in parc, zabovind prin iarba verde.
Si totusi … era Labă

Insomnie prematura

Deschizi ochii, sau poate nici macar nu i-ai inchis, si privesti in jur suspicios. Iti dai seama ca esti in camera ta, in patul tau, cu capul pe perna ta si degeaba. Te uiti spre fereastra de unde usor apar cateva fire de lumina devenite orizontale din cauza ruloului.
E din nou una din noptile acelea…

Pentru a uita asta incepi si incerci sa te gandesti la altceva. La ce ai sa faci dimineata dupa ce te trezesti, la ce curs sa nu mergi sau de ce nu ai invatat pana acum pentru examenul de ieri, la filmul proaspat vazut si de ce tipa aceea se pierde. Iti faci tot felul de planuri imaginare care ascund sau, dimpotriva, pun in lumina atatea si atatea dorinte. Am impresia ca majoritatea gandurilor din timpul noptii tradeaza dorinte si vise. Multe dorinte.

Cand deja mintea ti-e plina de ganduri de genu si vezi ca tot nu ai reusit sa adormi, te ridici si stand in fund pe pat iti dai cu parerea daca ai face bine sa deschizi televizorul sau calculatorul. Alegi telefonul… te uiti prin agenda.. apoi vazand ora renunti la orice tentativa de a suna pe cineva.
Ajungi in bucatarie… nu ti-e pofta de nimic exact, cam ceea ce-ti sare in ochi, inghiti in speranta ca poate gustul de nutella sau dulceata iti va provoca somn. Optezi pentru un ceai.
Deschizi televizorul pana la urma si cat ti-ai dori sa gasesti ceva interesant de vazut dar nicio sansa. Foarte rar ceva reluare a unui film cu politisti care se chinuie din rasputeri sa dezlege o crima si sa-l prinda pe faptas. In mare parte telurile astea se indeplinesc in ultimele zece minute din film, dupa multe urmariri tipic americane si multe focuri.
Intr-un final, calculatorul. Messengerul doarme… cel putin asa pretind majoritatea. Gasesti niste teste pe tickle, cateva piese dragute pe myspace music, ceva poze la explore pe flickr si uneori se termina prin vizionarea unui film. Doar unoeri.

Cand iti scapa ochii spre geam iti dai seama ca e mult prea multa lumina si ca dimineata nu te-a prins in pat. Auzi vecinul cum isi porneste masina pentru a pleca si o lasa cateva minute pentru a se incalzi. Auzi ceasul desteptator al parintilor din camera de alaturi. Auzi cum trecatorii de sub geam isi povestesc ce au visat in noaptea precedenta in drum spre servici. Auzi cum se trezeste lumea si casti.

Somn usor…

Zana egoista

noaptea asta am avut bagheta magica.
am transformat oameni in broscoi, printese si printi, nefumator, capre si tapi, ursi si chipsuri, pogacele si taximetristi.
am fost zana cu bagheta din plastic, mai precis zana cu un pai.
dar nu m-am oprit niciodata aici.

am fost zana si in zilele in care el avea nevoie de o inviorare si, magic, i-am sters lacrimile.

in ziua in care ea a fost parasita de iubit exact inaintea bac-ului, iar eu am cocolosit-o cu cola, sandwichuri de la prette si cateva tigari.

in seara cand nu ai putut intra la party si te-am luat de brat infiltrandu-te pe ascuns .

am fost zana ta cand am venit cu umbrela pe ploaia aceea torentiala si te-am salvat.

in ziua disperata a intalnirii cu el cand ti-am adus acetona ca sa-ti refaci manichiura. doar nu era sa te duci cu unghiile alea la marea intalnire cu el.

am fost o alta zana in noaptea in care ai baut mult prea mult decat puteai duce si te-am adus acasa cu un taxi.

in seara in care am facut pizza pentru ca tu erai lihnita si nu era mai nimic de mancare in frigider.

am fost zana ta cand iti sopteam povesti intregi la telefon doar ca sa adormi linistit.

in zilele de scoala cand iti “imprumutam” pe ascuns lucrarea mea la teza.

am fost o zana cand te ascultam atunci cand ei se uitau dezaprobator la tine.

dar nu sunt mama ranitilor, vorba anei. nu cred ca am sa fiu vreodata, pentru ca sunt o zana prea egoista. toate favorurile, magiile, transformarile, metamorfozele pe care le-am facut au ascuns un scop constient sau inconstient pentru a ajunge la un “ceva” de care aveam nevoie sau pe care il vroiam.

sunt o zana cu viata de pisica, oricum as cadea nu am sa ma ranesc nicioadata atat de tare incat sa mor.

sunt o zana inrudita cu scorpionul, ce nu renunta la persoana proprie decat in cazul in care iubeste, iar asta se intampla rar.

asadar, chiar daca folosesc zaharul, nori de puf, paiete stralucitoare, raze de curcubeu, fluturasi cu pete, cafelute inimate si vise colorate sunt doar o metamorfoza a vanitatii sau doar ca si oricare dintre voi?

in love with wax tailor !

L-am auzit acum 2 ani din cauza unei prietene … era “Our dance” si mi-am zis “cat de infricosatoare e piesa asta, ca un soundtrack pentru un film de groaza sau un film de Hitchcock.” De atunci piesa a ramas in winamp, fara prea multe explicatii sau amanunte, o mai ascultam din cand in cand; imi aducea aminte de Garana.
A doua intalnire cu wax tailor a fost ceva mai reusita, placuta, minunata.
Flaut, contrabas, voce incantatoare, lumini, visual-uri dragute si amuzante in ciuda notelor, beat-urilor si scratch-urilor ce te propulsau intr-o lume mult prea calma si calda decat o hala industriala plina ochi care sa-ti aminteasca ca te afli la tmBase.

cu o noapte inainte piesa “Gutterpump” semnata Noisia, la platane de jay cunning mi-a urat bun venit, iar blame cu teebee mi-au urat intr-un mod muzical mai agresiv “somn usor”. experienta Wax Tailor de sambata a fost minunata, urmata de doar cateva piese ok semnate suie, premeditata de ritmuri funky calde semnate leizaboy, extinse cu ceva liquid drumandbas adus de trg, iar spre dimineata jfb a fost ca o cafea numa’ buna.

Acestea au fost orele placute la tmBase la cei 10 anisori. despre celelalte ore patate de frig, neajunsul biletelor si hardcoreala lui dieselboy nu are sens sa scriu Cu toate astea.. la multi ani

need some more wax?

Poveastea lor

suntem roz, rotunzi si suntem ai ei. ne place la nebunie cand se foloseste de noi, dar si mai mult ne place cand primeste laude si priviri dragalase din cauza noastra. dimineata cand se trezeste, ne trezim si noi si o studiem pana are sa puna mana, sau mai degraba piciorusele pe noi. chicotim in sinea noastra si asteptam cu nerabdare sa ne bage in seama. o privim cum se ridica somnoroasa, se freaca usor la ochi si se plimba cu mana prin par. cu un mers nu foarte drept se indreapta spre telefon sa-l deschida, apoi dispare un pic din camera si ne temem putin ca poate nu se mai intoarce si ne uita, dar intotdeauna s-a intors. deschide duplapul mare de deasupra noastra, sta rezamata de el si ii priveste continutul. uneori se mai aude: “oooff, unde e bluza aia? fir’ar.. am dus-o la spalat”. se dezbraca, se imbraca, daca nu-i place iar se dezbraca si iar se imbraca. noi o privim licarind si facem tot posibilul sa se uite spre noi. dezamagirea apare cand ii priveste pe ceilalti din jurul nostru. sunt cei rosii, cei rosii inchisi cu skul, cei rosii cu buline albe, sunt cei negrii, sunt cei albi cu dungi roz, sunt cei cu toc cui, sunt cei cu toc micut si cu botul rotund crem si cei maro deschis, sunt cei cu imprimeu cu flori, sunt cei retro …. iar fiecare vrea acelasi lucru. sa fie cu ea in ziua respectiva, si daca s-ar putea in fiecare zi. sa iasa, sa atinga asfalul, iarba, nisipul, pietrisul, frunzele, linile de tramvai, scarile, podul. nu ne place sa simtim apa, ni se face frig si ne zbarceste materialul. nu ne place cand ne incalta pe ploaie. pentru ploaie exista tenisii negrii cu albastru inchis. saracutii, uneori ii compatimim alteori ii admiram pentru ca o protejeaza mai bine de apa.

ne place cand ne danseaza seara in oras sau ziua pe covorul din camera, cand se intalneste cu prietenele ei, iar noi putem chicoti de voie cu cei de seama noastra, ne place cand ne curata, iar apoi putem straluci din nou…

shhhht, se apropie! ne studiaza cu ochii pufosi pe toti. se uita la tricoul galben colorat si blugii albastrii de pe ea, apoi iese din camera. vaaaai! nu ne vrea astazi. oara a aparut cineva nou? oare nu mai suntem destul de satisfacatori? ne-a trecut timpul? si noi care credeam…. shhhhht! s-a intors! sclipim si incercam cat mai bine sa-i stam in drum pentru a ne vedea primii. auuuuu! s-a impedicat de noi! “uff! de ce va las tot timpul in mijlocul camerei, fix in drum? hai ca azi am mult de umblat si afara e prea frumos ca sa nu merg pe jos!”

ne prinde usor de capat, ne apropie de talpile ei, ne aranjeaza, apoi ne acopera un pic cu blugii, iar noi ne zbenguim inauntru de fericire, fara ca ea sa-si dea seama, pentru ca daca ar face-o am da in vileag tot misterul si menirea pantofiorilor din camera ei si din lumea intreaga!