Vreau un balon!

Am scris si mai demult, daca nu ma insel, despre faptul ca noi greu ne dam seama de puterea cuvintelor.
Se aseamana cu o limita greu de observat atunci cand o sari, cu panza fina de matase foarte putin vizibila pe intuneric, cu linia orizontului vara pe un camp la apus; si mergi in continuare drept inainte, crezand ca mai e mult pana o ajungi, dar de fapt cu fiecare pas de-al tau o traversezi fara sa realizezi.
Si tocmai pentru ca replicile, frazele, discutiile si cuvintele acide, in general,  au o greutate aparte si nu stii cand e bine sa le bagi in seama sau nu, ca si examenele si restantele care ma pandesc, la fel ca momentele in care ai vrea sa-ti faci o cafea, dar cutia e goala, la fel ca obstacolele ce apar doar cand vrei sa-ti continui drumul.
Si clipele de genul ma fac sa-mi doresc nici mai mult nici mai putin decat un balon …
Un balon cu aer cald.
Sa ma zboare pe unde vrea el.
Sa iau cu mine pe cine vreau eu.

Tu ce visezi?

Am mai vorbit despre vise de atatea ori si trebuie recunoscut ca, cel putin pentru o mare majoritate de oameni, subiectul acesta are un impact aproape la fel de mare precum articolele menite sa prinda, gen dragoste, sex, alegeri prezindentiale sau barfe mondene.
Si de ce nu ar avea, cand observi prea bine ca ceea ce visezi noaptea iti influenteaza toata ziua, de cand deschizi ochii dimineata pana seara tarziu, cand te acoperi din nou cu plapuma ta fina?
Pe cat de mult iti este tulburata cafeaua de dimineata de catre un cosmar sau un vis ciudat, cu atat mai multa seninatate te ridici din pat si tragi usor jaluzelele de la geam zambind atunci cand ai visat ceva … cald.
Eu azi am fost cat se poate de subiectiva din cauza unui vis smuls prea repede, pe la 6 dimineata.
Dar a provocat o  zi aproape, si doar aproape, perfecta.

Desi afara ploua.

Si tu?

Discernamant

Nu imi dau inca seama daca e dor sau nevoie, daca e somn sau simplul chef de a lenevi, daca e inflacarare sau pura atractie fizica, daca e omorarea plictiselii sau rutina intruchipata in noutati, daca e coincidenta spontana sau semnificatie ascunsa, daca este o mica “atentie” sau un semnal pentru a atrage atentia, daca e post de blog sau randuri personale, daca e oboseala sau dependenta de dioptrii, daca e efectul placebo sau gustul de ceapa care imi prvoaca greata.

Sunt diferente pe care uneori nici nu am vrea sa le constientizam. Pentru ca oricare raspuns ar ramane in picioare, din multiplele optiuni, cand apare vremea sa-l consideri raspunsul corect, acesta nu mai e capul de afis, avand termenul de valabilitate expirat si fara posibilitatea vreunei garantii.
De aceea nici nu mai vrem sa alegem raspunsuri.
Astfel nu ramane decat sa imbratisam situatiile asa cum sunt. Fara analiza.  Sperand ca am ajuns destul de maturi incat sa nu mai avem nevoie de filtre si sa simtim din prima cand e vorba de superficial ori esential.

P.s. Ninge

De data asta . . .

Nu am sa-ti spun somn usor, nici noapte buna pentru ca weekendul se apropie si fiecare zboara spre plapuma sa la ore diferite, nu-ti doresc nici purici sau alte animale dubioase si chircioase care sa te gadile sau piste de picioare, nu as vrea nici sa dormi strans asemeni unui fluture de matase, ca dimineata sa te nu plangi de spate,  iti urez sa te trezesti usor.

Atat de usor incat sa nu visezi nimic spectaculos; alungand tentatia de a adormi la loc, poate in speranta continuarii visului.

Atat de usor sa dormi incat sa ignori mirosul de cafea cand treci prin bucatarie.

Atat de usor incat sa fredonezi cu periuta de dinti in gura.

Atat de usor incat sa nici nu vrei sa mai “pierzi” trei ore in pat, ratand respiratia aburita ce aduce a decembrie si-ti aminteste ca ti-ar prinde bine niste manusi.

Atat de usor incat toate cele de mai sus sa nu mai fie imposibile.

Trezire usoara.

Si ele gresesc

Da, intr-adevar. Femeile au in sange dorinta si, din pacate la unele, obsesia de a face totul perfect.
Masa sa fie pusa perfect, friptura sa iasa perfect, manichiura sa fie perfecta, de aceea multe si le prelungesc cu gel, relatia cu el sa fie perfecta, examenele pe langa a fi promovate, sa fie perfecte, rapoartele sa nu fie doar gata la timp, ci perfecte, scoala aleasa pentru copil sa fie una ce-i poate oferi un invatamant perfect, pantofii sa se potriveasca perfect cu geanta – desi asta nu mai e neaparat la moda.

Cu toate astea, perfectiunea pe care femeile o cauta, intr-un mod constient sau inconstient, nu se regaseste decat foarte rar in cele 24 de ore ale zilei, 7 zile ale saptmanii.
De cele mai multe ori involuntar, femeile fac greseli.
Si da, e cazul sa recunoastem!

Nu mai e nici o rusine si se stie ca gresim cand credem ca totul ni se cuvine. Pentru ca atunci cand intorsaturile din viata noastra nu o iau pe scurtatura, sau mai rau, pe strada pe care noi o vrem, intram in depresii.
Gresim cand il punem pe el sa aleaga intre fotbal si film, sau intre bere si dusul gunoiului afara. De ce nu se gaseste o cale de mijloc sau de ce pur-si-simplu nu-i lasam sa se bucure de micile lor placeri masculine?
Gresim cand nu vrem sa ne cerem scuze, doar pentru ca avem un orgoliu cat China.
Gresim cand le dam ultimatum-uri. Le dam impresia ca nu-i intelegem.
Gresim cand nu tinem primele impresii doar pentru noi. Le dezvaluim prea devreme in drepta si in stanga, riscand sa nu ni le mai schimbam vreodata.
Gresim cand suntem sigure ca putem duce totul pana la capat pe cont propriu. Pentru ca atunci cand o facem, ne dam seama ca nu suntem fericite singure.
Gresim cand bem peste masura noastra. Riscam sa lasam pe mana alcoolului tot controlul.
Gresim cand vrem, cautam si chiar ne facem programari la cabinetele de chirurgie plastica. Pentru ca ne ascundem nemultumirea dupa niste minciuni vizuale.
Gresim cand ridicam tonul pentru a ne impune in vreo situatie. Urland aratam doar ca putem fi isterice.
Gresim cand lasam deciziile si intrebarile sa zboare de pe o zi pe alta, de la o noapte la cealalta. Incalzim o speranta idioata care de fapt ascunde frica de a lua fraiele in mana.
Gresim cand ne uitam la burta si ne smiorcaim. Nu faceam asta cand mancam cu atata pofta ciocolata aia in miez de noapte sau beam berea rece la pub.
Gresim cand ne bazam pe superstitii, iar apoi ne impiedicam dand trei pasi in spate cand trece pisica neagra.
Gresim cand il lasam pe el sa faca totul si ne prefacem nepasatoare.
Gresim atunci cand suntem suparate si luam cate o pastila de “timp“. El doar sterge sentimente, ganduri si pasiuni.

Bineinteles, la urma urmei, nu e atat de grav pentru ca seara cand ne asezam capul pe perna, ne dam seama ca ea nu mai e atat de moale precum era dimineata. E mai tare si iti scanteste putin ceafa cand vrei sa te relaxezi, pentru ca se umple incet clisee. Clisee indulgente. Clisee iertatoare. Clisee de genul “Gresala e ceva uman“

10 Versiunea urâtă

Recunosc, e un post prea dur pentru un început de săptămână, însă am motive sa urăsc .
In sfârşit!
In sfârşit pentru ca tot timpul am fost de părere ca nu ştiu si nu pot să urăsc.
Si e ciudat sa se nasca in tine un pumn strans nepalpabil care te face sa strângi din dinti, sa vrei sa spargi sticle si sa dea foc privirii tale focusate prea tare pe ceea ce o râcâie.

Urasc fiecare floare crescuta pe marginea drumului pentru ca e singura, in loc sa-si înalţe frunzuliţele lângă celelalte de seama ei.
Urasc pe cei a căror haine miros a mâncare sau a prăjeală.
Urasc pe cele care au dinţii proeminenţi si rad cu toată gura.
Urasc sa-mi comentezi ca de ce imi rod unghiile tratându-ma ca pe un copil de 9 ani.
Urasc vanzatoarele de la fornetti pentru ca sunt aiurite si nu cred ca au mai mult de 8 clase.
Urasc sa aud copii urlând.
Urasc fiecare cuplu pe strada care se giugiuleste in statia de tramvai, lângă sina de tramvai sau in tramvai.
Urasc sa vad oameni neîngrijiţi.
Urasc uscaciunea gurii a doua zi dupa ce ai băut.
Urasc filtrele de spam pentru ca tot timpul isi fac invers treaba.
Urasc cand iti vine parul pe fata.
Urasc sa-mi cenzurez rândurile, doar pentru ca risc sa rup obişnuinţa.

Azi sunt Zorro!

Imi pare că seara asta am mainile slabe, incep sa fie lungi si umane.
Cu oase proeminente si vene foarte vizibile.
Imi place sa ma uit la ele cum tastează.
Sunt subtiri cand vreau sa le vad subtiri si sunt groase cand sunt prost dispusă.
Am unghiile scurte, iar şapte din zece sunt doar scurte pentru ca sunt roase. Adânc.
Imi rod unghiile din clasa a 7a. Am facut o pauza in clasa a 12a si in anul II de facultate. Pentru o luna, respectiv doua, au fost frumoase si feminine. Semanau cu cele ale mamei. Nevoia de a le roade e exact ca nevoia de tigara cu care traiesc. Nu sunt dependentă de tigări, nu am fost niciodată, dar simt dorul, cheful, dorinta de le manui, a le gusta si a le inhala. Mă întreb aceasi poveste se aplica si la cola? Adevărul e ca gustul ei mă linişteşte, mă calmează, nu a fost niciodata vorba de sete, dar oare nu sunt acestea măşti la dependente?
Nu am sa scriu despre dependentă (am mai scris), despre detaliile mici din viata de zi cu zi sau despre lucruri feminine si frumoase.
E vorba de mască.
Scriu despre măştile pe care iubim să le purtăm.
Sunt mastile de zi cu zi, masca de dimineată, masca de noapte, masca de iesit la bere, masca de prietenie, masca de intelegere, masca de indiferentă, masca de arogantă, masca de placere, masca de frica, masca de dorinta, masca de minciuna si tipul mastilor continua cu fiecare framantare, atitudine sau gand pe care il avem.
Fiecare mască are un motiv pentru care există, un cusur si un leac bine ascuns in mintea fiecăruia dintre noi.
La început folosirea măştilor e doar o joaca, apoi e o mica satisfacţie pana când învăţam din aceste ele cum sa ne comportam si cum sa reacţionăm făcând teste cu ele si ajungând sa le purtam in geanta atunci când ieşim din casa.
Le selectam apoi dintr-o paleta larga de opţiuni, paleta a cărui volum e direct proporţional cu experienţa in domeniu, criteriile alegerii fiind situaţia, oameni si dorinţa de încercare – care masca merge mai bine aici azi?
Cu toate acestea, nu mă gandesc deloc la ipocrizie sau la persoane cu “doua fete” cand spun de măsti, mi se pare un adevar, o părticică de real ce e in fiecare dintre noi, fie că stă pitit intr-un colt, fie că ne invadează ziua cu mii de culori.

Teama de Cuvinte

De cand ma stiu mi-a fost frica de cuvinte.
Mare mirarea a fost cand am realizat ca nu sunt singura.
De ce ne simtim ca si prinsi intr-o capcana de fiecare data cand gandim , dorim sau strigam in sinea noastra ceva?

Pentru ca acel ceva indiferent de ce marca de cuvinte ar imbraca, va determina reactii, va putea infrana sau porni iesiri, poate va spune adevaruri sau poate va creste minciuni. Nici nu se mai pune problema daca “cuvintele” sunt sau nu cea mai puternica arma sau chiar scut al unei persoane. Intr-adevar, ele pot ataca si lovi mai adanc decat orice arma si in acelasi timp pot cura rani adanci.

Si daca prin toate frazele de mai sus, eu nu am facut decat sa-ti intaresc teama si reticenta ta fata de vorbe, am facut rau. Poate ce citesti acum ti se va parea cel mai mare cliseu posibil, dar a avea teama de cuvinte e ca si cum nu ti-ar placea trandafirii pentru ca au spini. E o treaba inutila care niciodata nu te va ajuta cu nimic si nu-ti va aduce in veci vreo satisfactie, indiferent pe ce plan. Faptul ca tii in tine probleme, idei, dorinte, vise, reprosuri sau pareri, in mod evident nu va da roade, iar nici exprimarea nu-ti garateaza asta, dar, in cel mai rau caz, macar stii ce nu ai castigat si atat.

La ce bun sa le cunosti doar tu, cand in sinea ta explodezi de o logoree reprimata?
La ce bun sa ai asteptari, daca nimeni nu stie unde anume trebuie sa se urce pentru tine?
La ce bun sa ai dorinte, daca nimeni nu stie ce cadou ti-ar placea?
La ce bun sa ai vise cand lipseste ardoarea unei povestiri?
La ce bun sa taci avand o speranta goala ca lucrurile se vor schimba cu o bagheta magica dintr-o data?

Prima faza, cred eu, e sa recunosti de fapt ca ai o mica problema si nu poti sa faci fata cuvintelor de teama consecintelor. Recunoaste apoi ca acele consecinte sunt minore fata de importanta dorintelor tale.

Apoi…. Fa-le cu pixul pe o foaie, arunca-le intr-un mail, imperecheaza-le cu un ceai si o lingura de miere, insiruie-le pe peretele camerei, deseneaza-le pe praful masinilor de e strada, stranuta-le afara, ia-le cum vrei tu, stropeste-le cu bere, dar foloseste cuvintele, exerseaza-le. Si crede-ma, ele isi doresc sa fie uzate.

Nu imi amintesc sa fi fost o zi anume cand mi-am dat seama ca tinanad in mine, nu doar ca devin predispusa la ulcer sau nu as avea nimic tot ceea ce am astazi, dar as fi cea mai mare fraiera.

Cea mai frumoasa

Esti cea mai frumoasa, in ciuda anilor adunati.
Chiar daca si-au facut aparitia cateva riduri neiertatoare, ai ramas cea mai frumoasa.
Stralucesti prin frumusetea copiiilor tai, prin alegerile facute de ei si prin drumurile pe care ei se indrepta.
Stralucesti prin fericirea lor.
Cand ei sunt fericiti, tu esti cea mai frumoasa, iar cand sunt deprimati, tu esti cea mai trista.
Chiar si atunci cand el face pe nebunul si pretinde ca nu este destula sare in mancare, tu esti cea mai frumoasa.
Cand te trezesti prima din casa pentru a face cafeua de dimineata, esti cea mai frumoasa.
Cand incerci sa compensezi jumatatea de zi, in care ti-ai intins nervii cu elevii tai isterici, cu o jumatate de ora tolanita pe fotoliu la televizor pentru stirile de la ora 14, esti cea mai frumoasa.

Pentru dupa-masele in care ma ajutai la tema la franceza si ma plimbai de mana la LaThuile,
pentru sustinerea propriilor mele alegeri si libertatea care mi-o dai cand imi ispasesc consecintele proastelor alegeri, simpla ta prezenta in casa, pentru privirile iritate si iritante cand vezi ca torn prea mult vin in pahar la masa, pentru zambetele ce ii le arunci lui chiar si atunci cand glumele sale nu sunt amuzante, pentru diplomatia cu care spui lucrurile pe care altii prefera sa le ascunda, pentru vocea ta splendida si culoarea verde a ochilor pe care regret ca nu mi-ai daruit-o, pentru ca se apropie luna martie, pentru ca recunosti si tii la lucrurile frumoase, pentru ca ai invatat in 2 saptamani microsoft officeul si cum sa navighezi pe net, pentru ca imi respecti viata personala si nu-mi ceri detalii daca eu tac, pentru unghiile tale lungi, moi si neroase (am prins eu obiceiul din alta parte), pentru ca atunci cand gatesti o faci in cantitati industriale, cat pentru o armata, pentru ca ma crezi inteleapta, pentru ca te-ai lasat de fumat cand aveai varsta mea, pentru ca nu-mi ceri inapoi niciodata ceva ce mi-ai daruit, chiar si cu imprumut, pentru ca nu ma corectezi decat cand am porniri egoiste, pentru ca esti singura persoana din familie cu care pot sa barfesc suculent, pentru ca ai cele mai bune cuvinte de a-mi deschide ochii, pentru ca tu mi-ai cumparat prima pereche de conversi acum multi ani, pentru ca esti sigura de talentele mele, pentru ca esti cea mai curoajoasa femeie pe care o cunosc….
esti cea mai frumoasa, Mama.

Prada, prada, vrei ostasi?

Ce e de făcut cu oamenii care întind capcane?
Oamenii care privesc după coltul clădirii si aşteaptă să prinzi momeala. Evident,
la început pari blânzi ca mieluşeii, puri ca pruncii, inofensivi ca greierii
si calmi ca un lac.
Sunt oameni al căror chip il retii mai greu sau le uiti usor numele.
Sunt acei pe care nici prin gând nu ti-ar fi trecut să-i acuzi de ceva vreodata.
E de apreciat cu cată minuţiozitate, atenţie si răbdare trebuie sa se inzestreseze pentru a-si pune in aplicare planul.
Să astepte o amicitie, să o intretină, să aducă constant îmbunătăţiri si să facă lucrurile să pară atat de inflorate.
Te studiază, te incurajează, te apreciează la un moment dat, e langa tine in momentele care par să se clatine, ca apoi sa ajungă să te cunoască.
Iar acesta potenţială victimă se obisnuieste.
Cu prezenta, căldura, pasiunea, umorul, drăgălăşenia, aprecierea conspirativă a omului care poate lua numele de “agresor” sau efectiv, “omul acela care pare de treabă”, care in mai mult sau mai putin timp – asta depinde de natura scopului propus – va musca cu putere din satisfactia pe care i-o ofera o prada la pamant.
Sunt oameni care te pun jos. Da, nu te preface ca nu ai observat asta pana acum. Chiar crezi ca lucrurile sunt atat de roz? Ca bomboanele colorate cresc pe garduri? ca balonasele in forma de iepurasi si ursuleti se dau pe gratis cand iesi pe usa casei tale? Ca tipul transpirat, nebarberit si murdar din intunericul statiei de autobuz e doar un simplu calator care te priveste dubios pentru ca azi ai pus pe tine rochita cu buline sau posetuta primita cadou de valentine’s day? Sa fim seriosi!
Si ce faci? Te inchizi in casa si iti rozi unghiile pana in carne? Stai invisible pe messenger?
Iti obligi fratiorul mai mare sa te urmareasca ca nu care cumva….? Sau devii o persoana paranoica care analizeaza orice reactie sau discutie pana in panzele albe? Refuzi orice alta apropiere? Iti faci orez cu lapte cum pregatea mama cand erai mic si te ascunzi sub plapumioara ta? Sau te inchizi in tine si devi un frustrat doar pentru ca odata si odata ai fost naiv?

Poate daca te-ai privi cu mai mult respect, in primul rand, ti-ai da seama ca doar un om mult prea slab renunta atat e usor.
Nu-ti spun sa rasplatesti cu aceasi moneda, dar cand crezi ca va veni vremea sa nu te mai lasi calcat/calcata in picioare si sa vezi ca persoana ta valoreaza mai mult decat ziua, noaptea, saptamana sau anul, clipa in care ai fost tradat/a. In orice fel.
Data viitoare cand vezi vanatorul sau vanatoarea spune-i: “Nu-mi pasa ce faci, poti să te dai si cu fundul de pământ de milioane de ori. Nu am să te întreb dacă te-ai lovit. “
Si sa nu intrebi. Sa pleci.