placinta de afine si timpul

ce te face sa stai o ora jumatate in fata monitorului si sa absorbi imagini care fara sa vrei te fac sa atipesti?
iar fara doar si poate un soundtrack mai mult decat linistitor mai ca nu te ia in brate sa te duca incet in pat.

“my blueberry nights” e un film care te face sa astepti. un film a carui intamplari te face sa spui “Mai urmeaza ceva?”.

e un film de asteptare. nu numai o asteptare pentru un final semi-fericit sau a unui sarut spectaculos din punct de vedere cinematografic, sarut la care tone de fete viseaza (cel putin prietnele mele au recunoscut), ci o asteptare la un raspuns sau mai degraba la o nevoie.

oare de ce fata din film trebuie sa-si paraseaca orasul pentru a cunoaste lumea si implicit a se cunoaste pe ea? de ce abia dupa ce cunoaste experienta muncii, dupa ce cunoaste tipuri de oameni, dupa ce-si uita prima iubire realizeaza ca este dependenta de placinta de afine facuta de un anume el?

nu era dependenta de placinta.

avea doar nevoie de ea. la fel cum avea nevoie de o dependenta de ceva. la fel cum avea nevoie de el.

dar a trebuit un timp si experiente pentru a realiza asta.
nu o data cred ca a fost intrebarea “de ce nu primesc asta acum?”, “de ce nu pot pleca azi din y?, “de ce nu pot sa ma intorc azi in locul x?”, “de ce nu pot sa fiu impreuna cu ea/el cand simt eu?”, “de ce nu-mi ies lucrurile asa cum vreau eu sau cand vreau eu?”

pentru ca unoeri nu suntem pregatiti pentru un lucru x, si chiar daca nu stim, avem nevoie de suferinte, uitari, regasiri, distractii, detasari, munca s.a.m.d., toate dandu-ne un timp.
iar in acel timp, crestem… si ori devenim pregatiti pentru ceea ce ne doream sau ceea ce asteptam ori uitam si ne dam seama ca tot ce ne doream initial erau capricii de moment.

maybe it’s all about timing.